Singur pe marea de... nori

Bine v-am regasit dragii mei.
Am sa va povestesc cu cateva cuvinte scrise si cu multe cuvinte zugravite una dintre cele mai frumoase ture ale mele. Am scris in titlu "singur". Ei bine, nu sunt un singuratic. Imi place tovarasia altor oameni. Ma bucur cand vad lucruri frumoase si pot sa le savurez impreuna cu cineva...

De data asta insa, nimeni n-a raspuns la apel. Asa ca, vrand sa nu intrerup seria de iesiri de week end pe munte (au fost 13 iesiri consecutive in final), am urcat sambata dimineata (8 noiembrie 2008) in tzestoasa si am ajuns la Busteni pe o ploaie mocaneasca. Nu mai vorbesc de ceata... Crestele nici nu se vedeau...

Ah, puteti sa ascultati si melodia de fundal. E undeva in dreapta :


Dupa ce mi-am urat drum bun si fara intalniri cu Mos Martin, am purces pe drumul cunoscut de multi dintre voi: triunghi rosu pana in Poiana Costilei si apoi banda galbena pe Valea Cerbului pana la Omu.

Si dai si dai prin ploaie si ceata prin padure... Nimeni pe traseu. Pai cine sa mearga de nebun asa, fara o speranta de vreme buna... Ma gandeam profund la doua lucruri, ambele bune de mancat: la urs (greu de ucis - vorba filmului) si la mancarea de la cabana, care-i foarte buna. Va somez sa o gustati.

Ajuns pe Valea Cerbului, la locul stiut de luat apa (il stiu si oamenii si animalele) m-am hodinit nitel. Am vazut ca nu numai oamenii sufera din cauza inundatiilor. Iata, drumurile paianjenilor sunt si ele inundate. Oare ei cui se plang?

Am inceput sa urc din nou. La intrarea in fiecare luminis stateam cate 3-4 minute sa ascult zgomotele. Poate aud ceva ursi. Nu auzeam decat o liniste desavarsita, intrerupta de masura picurilor de ploaie. Ceata...

La un moment dat cerul se intuneca intr-un anumit fel. N-am cuvinte sa va explic cum. Trebuie vazut...Stiam ce urmeaza. Adrenalina a inceput sa intre in sange. Da bice Adi, ca nu-i timp de pierdut imi spuneam in gand. Cu voce tare repetam obsesiv expresii nedemne de acest blog. De fericire, nu de alta :)
Dupa cum ati intuit, a fost de bine. Am iesit din nori.

Si iata cum se petrec lucrurile cand stai cu barbia sprijinita pe valatuci: parca plutesti :)

La un moment dat m-am intalnit cu doi baieti... Teoretic nu mai eram singur. Am vorbit de traseele noastre. Eu voiam clasic: Valea Cerbului. Aveam rucsac greu si nu voiam sa fac acrobatii prin aer.

Dupa un consult "pe bune", am aflat ca Valea Priponului (traseu nemarcat) e accesibila, chiar si cu rucsaci grei. Insa nu de la baza, ci putin mai sus... de la o stana. Zis si facut. Baietii au ramas la baza vaii ca sa faca putina escalada. Eu, am cautat stana si intrarea in vale. Nu a fost greu de gasit si nici de ajuns la stana. Poteca de urmat era si ea bine conturata. Asa ca, tot inainte. Pana cand? Pana la prima bifurcatie.

Aveam doua variante (conform pozei de mai jos): fie escaladam saritoarea din stanga sagetii,
fie urcam pe hornul pamantos din dreapta (zona aratata de sageata). Dupa o tentativa pe prima varianta, mi-am spus "hornu-i mai sigur... Si Mosu' urca si coboara pe horn si inca n-am auzit sa fi patit vreodata ceva".

Am apucat deci pe horn. Pe la doua treimi deja am inceput sa nu mai am prize. Pamantul a inceput sa se rupa sub mine. Iar hornul parea muuult mai vertical decat l-am vazut de jos. Ce sa fac... ce sa fac... La peretele din dreapta, unde se aflau prize mai multe nu puteam sa ajung. Daca as fi incercat, bucata de pamant de sub mine s-ar fi rupt. Pana la urma, cu mare grija, mi-am dat
rucsacul jos si am scos pioletul. Am inceput sa ma agat cu el de orice... pamant, radacini... si pana la urma am razbit.

Dupa ce am iesit pe un mic platou, am admirat marea de sub mine.

M-au ajuns si baietii si impreuna am inceput sa urcam in continuare pe vale. La un moment dat am vazut doua cete de capre negre. Normal, adrenalina, vorbe de nereprodus pe site, jos cu obiectivul norma, pus teleobiectivul si tiptil tiptil m-am apropiat de ele. Iata ce a iesit:

Si iarasi o ocheada spre mare...

Valea iese in cele din urma in Saua Sugari, unde ne intalnim cu traseul Babele-Omu (banda galbena). O privire catre est...

Baietii se duc catre Costila, eu cum v-am mai spus, la Omu. Poza in care se vede ca am rucsac greu.

O privire spre Valea Cerbului...

Spre vest...

Incet se lasa seara... Aici stateam sa admir apusul.

O cruce pe Varful Ocolit (sau Bucura Dumbrava, al doilea varf peste 2500 m din Bucegi, adica 2504 m din ce stiu eu)

In cabana meteo s-a lasat cu povesti cantate cu tarie...

O ultima poza, nocturna. Tocmai imi cumparasem frontala noua :)

A doua zi, marea de nori era tot acolo...

A urmat marele OZN

Marea de nori sclipind in soare...

Am plecat apoi catre Crucea Eroilor, trecand prin zona releului de pe Costila.
Fiind o ora matinala, nimeni nu era prezent la cruce. Doar eu, vantul si corbii.

M-am asezat pe iarba si la un moment dat, de sub patura de nori s-au auzit clopotele bisericii din Busteni...

La un moment dat, am zarit pe cineva pe o creasta, undeva mai jos de cruce

Looking east...

Drumul meu m-a condus pe Jepii Mici catre Busteniul care, incet iesea de sub nori.

Aici ma opresc cu povestea. E tarziu si tre' sa plec catre casa.

Totusi, inainte sa salvez postarea, as dori sa pot spera ca intr-o zi, sa va pot arata pe viu astfel de lucruri.

Pozele nu-s decat niste ingramadiri de pixeli, pusi intr-o ordine inteligibila si care, la un moment dat pot sa starneasca mici tresariri ale sufletului.

Insa ce ne facem cu vantul, cu sunetele, cu mirosurile, cu stanca aspra ce-ti juleste mainile?

Va astept pe carari de munte!

@+