marți, 23 noiembrie 2010

Asa nu





Vineri seara...
Alimentez masina si ii trag si o baie ca sa arate frumos maine dimineata.

Ies la bere.

Ma suna Diana sa-mi spuna ca vremea va fi buna a doua zi.

Perfect.
Urma sa facem Creasta Balaurului. Un traseu nemarcat si necunoscut tuturor. Vremea buna ar fi de dorit pe un traseu de acest gen.

Sambata dimineata
Ploua...

Pornesc masina, aleg un post de radio cu muzica buna si demarez catre "extraction points".

O iau pe Ioana (tovarasa de tura de pe valea Priponului) apoi pe Hari si Tania.

Pornim intins catre Busteni.

La radio Romica Jurca ne spunea ca in Bucuresti vremea este frumoasa...

Oprim in Comarnic pentru nelipsitele branzoici. Deosebit de bune sunt.

Ajunsi in Busteni, ne intalnim cu Diana, Horatiu si bineinteles, Maia.
Incepe echiparea
Apare si un motan prietenos si iubaret

Cineva, nu stiu cine, vine si ne intreaba ce traseu vrem sa facem.
Ii spun.
Se uita la echipamentul nostru si ne informeaza ca sus a nins si e posibil sa gasim si gheata.

Ne urnim din loc pe la ora 9:20.
Greu... Vremea e mohorata si nu ne ajuta la moral.
Povestim diverse. Mai mult in gand...

Pe traseul catre Valea Morarului observam o multime de arbori recent doborati.
Pana si bradul ce bara cararea de o groaza de vreme, loc de hodina obligatoriu, este taiat in doua.

Ajungem la Valea Morarului si incepem sa urcam pe firul vaii. Sus pe creste e ceata. Ajungem in Poiana cu Urzici (primul loc de unde se poate ajunge pe Creasta Balaurului) si decidem ca nu se pune problema sa urcam pentru ca nu ne-am putea orienta.

Mergem mai departe pe vale...

Urcam cand pe iarba, cand pe stanca.
Lumea se descurca foarte bine.

Luam o pauza pentru glucoza, apa si poze.
Ceata se mai risipeste si se vede valea.



Pornim printr-un mic canion ce a mai ridicat moralul si temperatura tovarasilor

Ajungem si la ferestruica...
Tania :)

Hari, o maratonista convisa, o ia inainte.
O aud strigand vesela: "Zapadaaaaaaa!"
Iar eu imi spun: "Fu... ck"
Din 6 persoane, doar 3 aveam pioleti. Si nimeni coltari.
Doar Maia se putea lauda ca are coltari. Cu 4 puncte fiecare. Dar n-avea piolet.

O vad pe Hari. Radia de fericire la vederea zapezii.
Io, io eram la polul opus.

Valea se mai domoleste...
Pornim catre piscul inzapezit din fata.

Vorbesc cu Diana.
Je: "Nasol cu zapada asta"
Di: "O sa fie dubios, dar vedem acolo ce si cum"
Je: "Ase zic si io"

Ma apropii de zona inzapezita. Cu micul zoom al aparatului foto.
In poza am marcat traseul de urmat.

Ma uit in spate, spre Creasta Balaurului. Cerul albastru, cu mici pete luminate de soare.
Frumos acolo.
Pe cand la noi...

Totusi, imi parea bine ca n-am fortat nota urcand pe Brana Mare a Bucsoiului, al doilea loc pe unde se poate ajunge pe Creasta Balaurului. Vad zapada, iar capatul crestei este in ceata.

Mergem mai departe.
Ma gandesc la cordelina mea.
Este prinsa de rucsac.
Ce bine ca am luat-o...

Ne apropiem de zona inzapezita.
De fapt primele petice au aparut deja.
n-2 din lume se bucura.
Aflu diferenta dintre canafi si ciucuri
Ioana are canafi
Diana are ciucuri.
Ana are mere. Dar ea nu participa la tura...

Le ajung intr-un final pe Hari si Tania.
Ma bucur sa aflu ca-s nitel obosite.
Prea luasera avans :P

Facem o pauza de masa.
As dori sa am cuvintele potrivite pentru a va descrie ochii Maiei.
Doua lacuri negre, adanci, induiosetoare, care iti cereau sa arunci ce aveai mai bun din mana in haul cu creneluri albe si tapetat de covorul rosu al limbii.

Puteti sa va inchipuiti?

Bun, terminam de mancat si pornim prin ceata spre baza saritorii.
Ioana :)

Ajungem la baza saritorii.
E ora 14:00
Ordonez lumea in grup. Pe cei fara multa experienta ii asez intre mine si Diana.
Urcam cat mai aproape unii de altii ca sa nu ne aruncam pietre in cap.
Ah da, nu aveam nici casti.

Fiind in fata grupului, ajung la o zona de piatra friabila acoperita cu zapada si gheata casanta.
Incerc sa urc.
Imi dau seama ca nu toata lumea va putea urca in siguranta saritoarea.

Propun ca eu sa urc vreo 18 metri mai sus si apoi sa ii asigur.
Leg cordelina de mine.
O leg apoi pe Ioana de mine. Nodul opt dublu prin urmarire imi iese. Dar nu la prima incercare. Si asta ma supara.

Urc.
Este relativ usor. Mai putin doua zone mai pamantoase.
Ma opresc pe o polita pamantoasa, marginita in amonte de o zona stancoasa de care puteam sa ma sprijin.

O filez pe Ioana
Se descurca excelent. Doar ca ii este foarte frig la maini.
Ajunge langa mine si o asez pe polita, la 1,5 m de mine.

Urmeaza Hari. Urca la fel de bine.
O asez pe polita, chiar langa mine.
Ii este si ei frig la maini.
Imi dau seama ca nu mai este loc si pentru ceilalti.
Asa ca, le ajut pe fete sa urce putin mai sus de locul de regrupare.
Ele se deplaseaza putin mai departe de locul indicat de mine, dandu-mi emotii.
Erau cu zambetul pe buze.

Tania vine si ea. O asez pe polita. Nu este chiar in apele ei.
Nici eu nu sunt chiar ok.
Sunt stresat de faptul ca cineva ar putea pati ceva rau.

Totusi, peisajul e superb.
Rog lumea sa faca poze.
Eu nu puteam.
Aparatul era in rucsac.
Rucsacul in spate, ca sa-mi tina cald.

Iata cum arata valea...


Eu asigurand urmatorul tovaras...
Tania povestea ceva.
Tovarasul s-a dovedit a fi Maia.
Saracuta, s-a opus ascensiunii pana a ajuns la mine.
Si nu a fost in apele ei multa vreme.

Intre timp, Ioana si Hari ma anunta ca ele o sa urce mai sus.
Stiam ca zona e mai usoara.
Totusi, le-am pus sa-mi promita ca o sa aiba ochii cat cepele, iar mainile ca pioletii.
Despartirea de ele a fost un moment stresant pentru mine.
Nu puteam sa controlez ce se intampla cu ele.

Ca totul sa fie perfect, Tatiana schiteaza fara sa vrea o tentativa de alunecare de pe mica zona orizontala pe care statea.
Noroc cu osul stern, altfel imi sarea inima afara din piept.
I-am spus sa stea linistita.
Cuminte, ea mi-a spus: "bini".
Atat de calm incat m-a linistit.

A urmat Diana
Frigul nu a fost bland cu Tania.

Nici cu mine.
Eram deja de o ora pe acea polita.

La un moment dat vad pe vale doua persoane ce se indreapta spre noi.
Ma gandeam ca, daca au ajuns pana aici, sunt echipati.
Au ajuns pana in zona de jos a saritorii, in locul de unde am inceput sa-mi filez tovarasii.
Vazand ca nu au cele necesare urcarii pe saritoare, le propun sa ii ajut eu. Iar ei accepta.

Urmeaza Horatiu.
No problem.

Urmeaza cele doua persoane, o fata si un baiat.
Inainte de a o fila pe fata, o intreb cum o cheama.
Pentru usurinta comunicarii.
"Carmen"
Urca bine. Fara mari dificultati.
O dirijez din cand in cand.

Ajunge langa mine.
Ma vad nevoit sa o trimit deasupra mea, pentru a face loc ultimei persoane.
Aici, Carmen se sperie nitel si nu vrea sa inainteze.
Stiu senzatia. Am trait-o si eu.
Duc munca de lamurire cu ea.
Ajung sa ridic tonul, iar acest lucru are darul de a o face sa actioneze.
Ma ajuta si Horatiu.
Perfect.
Am loc pentru prietenul ei.
Il filez.

Ma ocup de Maia, care in tot acest timp statea printre picioarele mele si plangea.
O iau delicat de ham si coada, o asez pe directie si o trimit in sus.
Plangand si scotand scantei cu ghearele pe stanca, Maia reuseste sa escaladeze micul horn pe care am asezat-o.
Uita de plans si fuge spre Horatiu.

In zona saritorii raman doar eu, Tania, Carmen si prietenul eu, Stefan.

Ceilalti sunt mai sus.
Ii vad doar pe Maia si Horatiu.
Imi cer scuze Horatiu, dar politetea ma obliga sa vorbesc mai intai de genul feminin.
Si amandoi stim cat de avantajoasa este aceasta politete.
Doar am testat-o mai jos, pe vale :P
Sus, fara sa stiu de asta, fetele fac poze la un ciopor de capre.

Urc intr-o zona cat de cat orizontala pentru a-i fila pe cei 3 ramasi.
Nu am niciun punct de sprijin.
Nimic.
Rien.
Nada.
Situatia mi se pare periculoasa.
Imi amintesc de o poveste asemanatoare petrecuta pe Braul Caraimanului. Poveste ce nu s-a terminat deloc bine.

Mi-am infipt bine pioletul in pamant si speram urmatoarele:
-nimeni sa nu alunece
-daca aluneca, sa am timp sa ma agat de piolet (treaba foarte incerta)
-daca aluneca si eu nu ma agat de piolet, mi-am ales o zona preferata de alunecare, ceva mai soft. Asa parea din zona de unde priveam.

Prima a fost Carmen.
A venit aproape fara probleme.

Apoi Tania.
No problems.

La Stefan, care avea greutate mai mare mi-a fost frica.
L-am rugat sa nu alunece.
Si nu a alunecat.
In timp ce il filam, telefonul suna nebuneste...

Tot ce v-am spus pana acum a durat pana pe la ora 17:00.

Deja imi tremurau picioarele. De stres si frig.
Dar reusisem :)
Toata lumea era teafara si in afara pericolului.
Ma gandeam la o ciorba de burta.
Ma gandeam la Caru' cu Bere... Ce amintiri placute...
Mi se facuse foame.

Imi strang cordelina.
Urc.
Eram singur pe panta inzapezita.
Multumit ca nu m-au lasat nervii.
Multumit ca in cele 3 ore, am reusit sa pun deoparte toate amintirile despre lucrurile aiurea si fara sens ce mi s-au intamplat in ultima vreme.
Privesc peisajul.
Imi vine sa urlu de fericire.
Descarcare nervoasa?
Habar nu am.

Scot aparatul si fac o poza.

Apoi inca una spre Omu

Ajungem pe creasta la ora 17:15 si vedem ...

Vantul sufla destul de tare.
Ioana are nasucul inghetat.
Pe la 17:30 ajungem la Omu

Ne adapostim de vant, mancam ceva si decidem sa coboram pe Valea Cerbului.
O vale care mi-e cunoscuta.
De la stanga la dreapta, participantii la tura: Ioana, Diana, Maia, Horatiu (sorry again), Hari, Tania, Carmen si Stefan.

Carmen si Stefan ne propun sa ramanem in Busteni peste noapte.
Acceptam bucurosi.

Coboram pe celebrele serpentine. E ora 17:45.
Caldarea e inzapezita.
Luna straluceste pe cer.
Vedeam la sute de metri in jos.
Costila se contura frumos, cu zone de lumina si umbra.
Vantul nu mai bate. E calm.
Zapada se aude sub pasii nostri.
E voie buna.
Lumea e multumita de ceea ce vede.
E multumita ca a fost o tura frumoasa. Care continua...

Nu e poza cea mai reusita, insa poate o sa va transmita putin din ce am simtit si vazut acolo.
Luminile sunt ale orasului Azuga.

Sus in caldare am prezis ca vom ajunge la masini pe la ora 22.
Am ajuns pe la ora 21:40.
Cu gandul la o ciorbita fierbinte si un pat cald.
Am avut parte de ambele.

Poze cu patul nu am.

Cu drag,
Adi

PS IMPORTANT
Am invatat sau mi-am reamintit lucruri importante:
1. in turele dificile, numarul mare de participanti duce la intarzieri mari, oboseala si deci, sansa mare de a gresi.
2. verificarea echipamentului coechipierilor cu mai putina experienta. In aceasta tura unele persoane au avut haine prea subtiri, iar o persoana nu a avut frontala.

3. zapada pe creasta + zone de traversat dubioase = piolet + coltari + casca. (la masa am aflat de la Stefan ca, in zona saritorii a fost lovit de o piatra in cap. Se putea termina urat.)

4. nu am echipament, nu ma bag. (aici a fost o chestie: am urcat usor prin zonele dificile, si asta a fost motivul pentru care am continuat traseul. Daca nu ma simteam ok pe saritoare, nu as fi mers mai departe.)

miercuri, 10 noiembrie 2010

Aproximativ Valea Morarului

Vineri...

Je: "Ne vedem la 5:50 la microbus, da?"
Mihaela: "ok"
Je: "Sa nu intarzii, ca-i bai. Mai tarziu prindem ambuteiajele de pe DN1"
Mi: "ok, no problem:


Ora 2 AM... Vin de la berica acasa.
Mi-e un somn de pic pe jos.

Je: "Hai ca fac rucsacul dimineata"
Je-u: "mmmda, te scoli la 4:30 si ti-l faci"
Je: "Stii ca am mai facut asta. De ce esti circumspect?"
Je-ul: "mmm, folosesti cuvinte complicate pentru ora asta.
Sigur ti-e somn? Hai fa rucsacul"
Je: "Nuuu, mi-e somn..." + mutra plangareata
Je-ul: "Biiine, hai baga somn"
Je: "Sa traiti sefu, sar'na!"
Je-ul: "Hai, fara chestii din astea ca nu tin la mine"
Mos Ene intra in tura si se apuca de treaba. Munca usoara.
Adorm instant.

Bip bip bip... Bip bip bip...Bip bip bip...

4:30 AM

Je: "Ce somn mi-e... Mai lasa-ma sa mai stau un pic, numai un pic..."
Je-ul: "Baga de seama sa nu adormi, ca trebuie sa ajungi la microbusul de 6"
Je: "Numa' 10 minute"
Je-ul: "Si nu ti-ai facut rucsacul. Ai grija..."
Je: "Da sefu'..."

Snooze

Snooze

Snooze

....

Je: "Fuck... ii 5:20"
Je-ul: "Fuck dejaba... ti-am spus io ca o sa adormi si o sa apesi pe snooze fara sa-ti dai seama"

Incep sa indes in rucsac sacul de dormit, fur ceva mancare din frigider, bag cateva haine...
Totul merge din reflex.
Dar reflexul e lent.

Je-ul: "Nu mai ajungi la 6 la microbus. Da telefon Mihaelei si spune-i ca nu mai ajungi, tu, intruchipare a punctualitatii :P"

Je: "Alo"
Mi: "Mai am putin si ajung"
Je: "Mai, am adormit, nu siu cum naiba si nu mai ajung la 6. Vin cat pot de repede"
Mi: "Nu-i problema"
Je: "Mii de scuze... fac cinste la cabana..."

Termin de facut rucsacul.

Je: "Unde o fi harta cu Bucegiul?"
Je: "ahhh, ce dezordine e pe masa...."
Je-ul: "Poate ar trebuisa te uiti in Walter Kargel, nu?"
Je: "Da da, cum am uitat..."
Je-ul: "Pai fa-o, nu vezi ca-i 6 fara 10?"
Je: "mmmmmda"

Fac pozele cu descrierea traseului...



Cobor cu liftul.
Urc in taxi.
Cobor la autogara.

Mihaela era acolo. Imi zambeste ca totul e in ordine.
Insa io nu-s linistit. A fost prima data cand intarzii la o tura.

Nu incapem in primul microbus.
Lasa, urcam in al doilea.
Nu incapem in al doilea microbus.
Ma enervez. O sa ajungem prea tarziu...
Reusim sa intram in al treilea microbus.

Somn de voie.

Ajungem in Busteni. Vreme superba.

Ajungem la magazinul de pe strada Valea Alba de unde ne alimentam cu bunatati.
De aici, prindem drumul spre Caminul Alpin, apoi marcajul triunghi rosu (TR) pana in Poiana Costilei.
La bifurcatia cu banda galbena catre Valea Cerbului-Omu noi o luam tot spre nord, pe TR.


Mergem ce mergem si intersectam o vale. Vedem un bolovan pe care scrie "Valea Morarului".
Mie nu-mi vine sa cred ca este asta intrarea in vale. Am alta imagine in minte.
Ma gandesc ca sigur traseul mai intersecteaza odata valea.
Mi-e ciuda ca nu am gasit harta. M-ar fi scos din impas.

Mergem mai departe. Dupa 50 de metri, ne oprim. Scot aparatul foto si ma uit pe schitele cu valea. Acolo, traseul intersecteaza valea o singura data.
Hotarasc sa ne intoarcem si sa abordam valea de la bolovanul botezat.

Zis si facut.

Urcam pe vale.

Vreme superba. timp pentru urcat berechet. Putem sa ne bucuram de priveliste.
Coltii morarului se vad in fundal...



Stiam de la Dinu, un prieten montaniard ca, in partea supeioara va trebui sa depasim o saritoare care arata ca o fisura si e cumva pe partea dreapta a traseului.
Stiam si faptul ca Mihaela nu avea experienta de catarare.
Asa ca, luam pieptis bolovanii de pe vale.
Scopul: antrenamentul Mihaelei.

Spre bucuria mea, Mihaela urca cu zambetul pe buze.
E clar: nu o sa avem nicio poblema.

Ma uit in amonte. Valea arata chiar fain...

Gasim si zmeura. Buna buna...

In continuare, urcam pe partea dreapta a vaii. Nimic dificil...

Admiram florile


O privire in aval. De acolo venim :)

Hotaram sa facem o pauza. Ne oprim in zona unde poteca trece de pe partea dreapta pe partea stanga a vaii.
Cum eu inca nu obosisem, incep sa merg nitel pe firul vaii.
Foarte facil de urmat.

Ajung la o mica fereastra.
Normal, intru prin fereastra pentru a trece in partea superioara a vaii.

Ma intorc la Mihaela.
Pornim mai departe.
Antrenamentul continua.
Cu acelasi succes.

Ajungem intr-o zona mai larga a vaii.
Peisjul imi place la nebunie...

Ajungem mai sus. Soarele se ascunde printre nori.
Nu prea-mi place. Norii arata ca cei de ploaie.
Ma gandesc: n-am ajuns la saritoare, iar calcarul ud nu ma atrage deloc.
In plus, trebuie sa am grija de Mihaela sa nu pateasca nimic rau.
Deci, ploaia ar fi bine sa joace in deplasare.

Urcam in continuare. Ajungem la un mic parapet din bolovani.
Privesc inainte si nu-mi dau seama pe unde trebuie sa urcam.Vad in partea dreapta un fel de fisura. Ma gandesc ca pe acolo ar trebui sa urcam.

Auzim si vedem niste oameni in fata, pe linia crestei.
Incep sa ma intreb: ce cauta ei acolo?
Stiam ca trebuie sa ajungem in caldarea finala, sub Varful Omu.
Iar configuratia terenului nu arata deloc asa.
Ma gandesc ca totusi aceasta caldare urmeaza dupa parcurgerea fisurii.
Mai mult sper acest lucru.
Ma uit la ceas. E ora 16:15. La ora 20 se innopteaza. Ar fi bine sa ne grabim.
Indoiala cu privire la traseul de urmat nu ma paraseste.
Si nu ma va parasi multa vreme.

Urcam in continuare.
Ajungem la baza pintenului din poza anterioara.
o las pe Mihaela sa se odihneasca, in timp ce eu balauresc spre stanga, ca sa verific daca nu cumva pe acolo trebuie sa urcam.
I-au decizia: nu, nu prin stanga trebuie.
Nu vad nicio saritoare.

Ma intorc. Vad o capra. E tanara si fara frica.
Fac poze.

Merg in partea dreapta, spre fisura.
Observ ca valea principala porneste din aceasta fisura. Afluentul din partea stanga (zona verificata anterior) este prea mic.
E clar. Pe aici va trebui sa urcam. Iar la capatul fisurii se va gasi caldarea.
Indoiala este prezenta in suflet. Sunt putin stresat.

Intre timp, caprita se indreapta spre fisura si urca pe partea dreapta (stanga in directia noastra de mers).
"Buna treaba" imi spun. Am mai avut experiente cu capre si bolovani dizlocati de ele. O sa va spun povestea alta data.

Pornim spre fisura.
Ma asigur mereu ca putem sa ne descataram in orice moment, daca vedem ca nu mai putem inainta.

Cam asa arata valea...

Nu prea e primitoare. Piatra e friabila... norii se adunau pe cer.
Atmosfera e mohorata.
Eu nu aveam certitudinea ca acesta e traseul.
Dar trebuia sa fac ceva. Nu puteam sa ramanem acolo, nu?

Caprita ne precede.





Mihaela e bine dispusa. Si se descurca foarte bine pe traseu.
Eu ma gandesc daca vom putea strabate toata fisura.



Ajungem la un bolovan mare ce ne bareaza calea. Nu-l putem depasi decat prin ocolire.
Ocolirea presupune catararea printr-un mic diedru cu roca foarte friabila.
Scot cordelina ca sa o asigur pe Mihaela.
O leg si ii spun ca atunci cand vede ca urc mai greu sa ma impinga cu cordelina.
Mihaela da din cap ca a inteles si ca asa o sa faca :))

Incep sa urc. Pe tot ce un mana se misca.
Nasoala senzatie.

Ajung in partea superioara.
O filez pe Mihaela.
Apoi continui sa urc, in timp ce ea ma asteapta cuminte...

Odata ocolita saritoarea, i-au decizia de a cobora din nou in firul vaii.
Usr de zis, greu de facut din cauza rocii friabile.
Pana la urma reusim.

Mihaela se simte bine...

Eu sunt contrariat.
Ma uit in sus la norii ce fugeau cu viteza spre est.
Ma gandesc: vin din vest, deci e posibil sa aduca precipitatii.
Dar de ce ii vad atat de apropiati?
Din fundul caldarii finale pana la Omu sunt vreo 300 de metri.
Norii astia sunt mult mai aproape.
Ma uit la Creasta Morarului. Imi dau seama ca e partea finala a acesteia, foarte aproape de Omu.
Iar norii sunt la o inaltime nu prea mare de creasta.

Ceva nu se potriveste...
Norii imi spun ca sunt foarte aproape de creasta.
Dar faptul ca inca nu am ajuns in caldarea finala ma duc cu gandul ca "mai e, mai e de urcat"

Ce puteam face?
Urcam.

Iese soarele. Asta are darul sa ma mai linisteasca. Nu va ploua.
Vedem Morarul. Ce sus parem a fi. Prea sus fata de ce stiam ca ar trebui sa fie.

Urcam. Nu este dificil...

Apare Costila. Sunt pe deplin derutat. Habar nu am unde suntem, dar totul pare sa mearga bine.
Totusi, stresul ramane...
Ajungem la capatul fisurii.
Uraaaaaa!
Ma chinui rau de tot sa urc un prag de aproximativ 1,2 metri in zona cu iarba.
Reusim sa-l trecem.

Panta inierbata este destul de accentuata, motiv pentru care o tin pe Mihaela legata de mine.
Urcam in continuare.
Ma intreb unde e caldarea.

Apoi ciudat... Incep sa vad zona unde creasta Morarului intalneste Varful Omu.
Iar noi nu suntem mult sub acea cota.
Incep sa realizez ca am urcat prin alta parte si am ocolit caldarea.

In 10 minute se lamureste misterul.

In plin soare, ajungem la o carare. Carare marcata cu banda rosie.

Am iesit in Curmatura Bucsoiului.

Am ocolit fara sa stim caldarea finala a Vaii Morarului.

Ce noroc.

Bucurie maxima!

Cu verde am marcat traseul urmat, iar cu albastru, varianta pe care ar fi trebuit sa o urmam...


Daca as fi avut harta la mine, cu siguranta as fi stiut care este varianta corecta.

Am dat noroc cu Mihaela. O coechipiera ce s-a descurcat admirabil.

Dar ce ne astepta spre zona de nord si vest abia acum vedem: o superba mare de nori.
Nu m-am asteptat la asa ceva in aceasta perioada.

Hotaram sa lasam rucsacii in poteca si sa urcam pe varful Bucsoiu.
Era o vreme superba. Soare.
Si se stie ca foarte rar Bucsoiu e insorit.
Ocazia nu trebuia ratata.

Pornim spre varf.

Iata ce am vazut pe drum si de pe varf...

Umbra Bucsoiului...

Un drumet urca spre varf...

Noi pe varf...


Forme...

Jocul norilor desupra vailor Malaiesti si Tiganesti...

Ajungem la ora 20:00 la Cabana Omu.

Aflu ca rezervarea facuta de mine nu era cunoscuta de care doamna cabaniera.
Insa tot ea, cu amabilitate, rezolva situatia.
Ii face un culcus foarte confortabil Mihaelei in dormitorul comun, chiar in separeul unde poti sa te schimbi de haine.

Pentu mine aveam alte planuri.
Bivuac in fata cabanei.

Zis si facut.
Afara nu era frig, iar eu aveam sacul de iarna si suprasacul.
Vantul sufla puternic, si umfla suprasacul.
Era o senzatie interesanta.
Priveam cerul. Stelele fugeau bezmetice printre nori.
Sau era invers?

Apoi nu am mai vazut stele.

Auzeam voci care spuneau "l-ai vazut pe ala? doarme afara..."

Apoi lumea s-a dus la culcare.

Eu muream de cald...

Apoi, am auzit sunetul. Apoi altul.
Tunete.

Mi-am spus: "Io de-aci nu plec. Doar am venit sa testez suprasacul"

Apoi,

LUMINA - BANG!
LUMINA - BANG!

Pamantul vibra sub mine...

Je: "Fuck, ce naiba fac eu aici?"
Je-ul: "Ar fi bine sa mergi in cabana"
Je: "Stiu, dar hai ca mai stau putin"

LUMINA - BANG!

Pic ... pic ... pic, pic, pic, picpicpic... piiiiiiiiiiiiic...

Ploua torential.
Apoi a dat cu gheata.

Iar eu stateam afara in sacul de dormit.

Suprasacul a inceput sa se umezeasca peinterior. Dar nu am simtit umezeala in interiorul sacului.

LUMINA - BANG!
LUMINA - BANG!

Ma gandesc la faptul ca electricitatea se transmite mai usor prin apa de pe sol.
Iar eu eram imbibat cu apa.

Je: "Oare doare cand..."
Je-ul: "De unde naiba sa stiu! Fugi in cabana!"
Je: "Pana ies din sac si imi i-au bocancii, ma uda pana la piele. Si uda si interiorul sacului"
Je-ul: "Treaba ta. Sa nu zici ca nu ti-am spus. Asta daca o sa mai poti zice ceva si eu sa te aud :P"
Je: "Nu pot sa ies pe ploaia asta. Astept sa se domoleasca"

Intre timp, cu o mana tineam gura suprasacului astfel incat sa imi intre aer si sa nu intre gheata.

Dupa 15 minute ploaia a incetat.

Acuma-i momentuuuuuuu'!

Imi strang catrafusele si descult, cu sacul intr-o mana si bocancii in cealalta intru in cabana.
Cabaniera tocmai iesea din dormtor si ma intreaba:

"Domnu' Adrian, sunteti bine?"
Je: "Perfect uscat :)"

Noaptea am petrecut-o in sala de mese.

A doua zi, ceata si ploaie.
Ne decidem sa coboram pe Valea Cerbului.

Ne pierdem nitel in zona binecunoscutelor serpentine.
Reusim sa dam de traseu abia in partea de jos a acestora.

Iata cum arata zona...

La un moment dat ma suna Dinu.
Ma intreaba unde suntem.
Ii spun, iar el ma informeaza ca mai am aproximativ 2 ore pana in Busteni.

Pana in Busteni am facut din acel loc aproximativ trei sferturi de ora.

Per total, am coborat de la Omu pana in Busteni in 2,5 ore

Ne-am intalnit cu Dinu in Busteni, la restaurantul Caraiman.
Vi-l recomand. Mancarea e buna si nu e scumpa.

Apoi, drumul catre casa cu trenul.

Somn de voie...

Cu drag,
Adi

PS: daca doriti sa fiti informati cu privire la turele viitoare, trimite-ti-mi un mail, iar eu am sa va adaug la grupul de discutii [ture-montane-si-poze]