miercuri, 10 noiembrie 2010

Aproximativ Valea Morarului

Vineri...

Je: "Ne vedem la 5:50 la microbus, da?"
Mihaela: "ok"
Je: "Sa nu intarzii, ca-i bai. Mai tarziu prindem ambuteiajele de pe DN1"
Mi: "ok, no problem:


Ora 2 AM... Vin de la berica acasa.
Mi-e un somn de pic pe jos.

Je: "Hai ca fac rucsacul dimineata"
Je-u: "mmmda, te scoli la 4:30 si ti-l faci"
Je: "Stii ca am mai facut asta. De ce esti circumspect?"
Je-ul: "mmm, folosesti cuvinte complicate pentru ora asta.
Sigur ti-e somn? Hai fa rucsacul"
Je: "Nuuu, mi-e somn..." + mutra plangareata
Je-ul: "Biiine, hai baga somn"
Je: "Sa traiti sefu, sar'na!"
Je-ul: "Hai, fara chestii din astea ca nu tin la mine"
Mos Ene intra in tura si se apuca de treaba. Munca usoara.
Adorm instant.

Bip bip bip... Bip bip bip...Bip bip bip...

4:30 AM

Je: "Ce somn mi-e... Mai lasa-ma sa mai stau un pic, numai un pic..."
Je-ul: "Baga de seama sa nu adormi, ca trebuie sa ajungi la microbusul de 6"
Je: "Numa' 10 minute"
Je-ul: "Si nu ti-ai facut rucsacul. Ai grija..."
Je: "Da sefu'..."

Snooze

Snooze

Snooze

....

Je: "Fuck... ii 5:20"
Je-ul: "Fuck dejaba... ti-am spus io ca o sa adormi si o sa apesi pe snooze fara sa-ti dai seama"

Incep sa indes in rucsac sacul de dormit, fur ceva mancare din frigider, bag cateva haine...
Totul merge din reflex.
Dar reflexul e lent.

Je-ul: "Nu mai ajungi la 6 la microbus. Da telefon Mihaelei si spune-i ca nu mai ajungi, tu, intruchipare a punctualitatii :P"

Je: "Alo"
Mi: "Mai am putin si ajung"
Je: "Mai, am adormit, nu siu cum naiba si nu mai ajung la 6. Vin cat pot de repede"
Mi: "Nu-i problema"
Je: "Mii de scuze... fac cinste la cabana..."

Termin de facut rucsacul.

Je: "Unde o fi harta cu Bucegiul?"
Je: "ahhh, ce dezordine e pe masa...."
Je-ul: "Poate ar trebuisa te uiti in Walter Kargel, nu?"
Je: "Da da, cum am uitat..."
Je-ul: "Pai fa-o, nu vezi ca-i 6 fara 10?"
Je: "mmmmmda"

Fac pozele cu descrierea traseului...



Cobor cu liftul.
Urc in taxi.
Cobor la autogara.

Mihaela era acolo. Imi zambeste ca totul e in ordine.
Insa io nu-s linistit. A fost prima data cand intarzii la o tura.

Nu incapem in primul microbus.
Lasa, urcam in al doilea.
Nu incapem in al doilea microbus.
Ma enervez. O sa ajungem prea tarziu...
Reusim sa intram in al treilea microbus.

Somn de voie.

Ajungem in Busteni. Vreme superba.

Ajungem la magazinul de pe strada Valea Alba de unde ne alimentam cu bunatati.
De aici, prindem drumul spre Caminul Alpin, apoi marcajul triunghi rosu (TR) pana in Poiana Costilei.
La bifurcatia cu banda galbena catre Valea Cerbului-Omu noi o luam tot spre nord, pe TR.


Mergem ce mergem si intersectam o vale. Vedem un bolovan pe care scrie "Valea Morarului".
Mie nu-mi vine sa cred ca este asta intrarea in vale. Am alta imagine in minte.
Ma gandesc ca sigur traseul mai intersecteaza odata valea.
Mi-e ciuda ca nu am gasit harta. M-ar fi scos din impas.

Mergem mai departe. Dupa 50 de metri, ne oprim. Scot aparatul foto si ma uit pe schitele cu valea. Acolo, traseul intersecteaza valea o singura data.
Hotarasc sa ne intoarcem si sa abordam valea de la bolovanul botezat.

Zis si facut.

Urcam pe vale.

Vreme superba. timp pentru urcat berechet. Putem sa ne bucuram de priveliste.
Coltii morarului se vad in fundal...



Stiam de la Dinu, un prieten montaniard ca, in partea supeioara va trebui sa depasim o saritoare care arata ca o fisura si e cumva pe partea dreapta a traseului.
Stiam si faptul ca Mihaela nu avea experienta de catarare.
Asa ca, luam pieptis bolovanii de pe vale.
Scopul: antrenamentul Mihaelei.

Spre bucuria mea, Mihaela urca cu zambetul pe buze.
E clar: nu o sa avem nicio poblema.

Ma uit in amonte. Valea arata chiar fain...

Gasim si zmeura. Buna buna...

In continuare, urcam pe partea dreapta a vaii. Nimic dificil...

Admiram florile


O privire in aval. De acolo venim :)

Hotaram sa facem o pauza. Ne oprim in zona unde poteca trece de pe partea dreapta pe partea stanga a vaii.
Cum eu inca nu obosisem, incep sa merg nitel pe firul vaii.
Foarte facil de urmat.

Ajung la o mica fereastra.
Normal, intru prin fereastra pentru a trece in partea superioara a vaii.

Ma intorc la Mihaela.
Pornim mai departe.
Antrenamentul continua.
Cu acelasi succes.

Ajungem intr-o zona mai larga a vaii.
Peisjul imi place la nebunie...

Ajungem mai sus. Soarele se ascunde printre nori.
Nu prea-mi place. Norii arata ca cei de ploaie.
Ma gandesc: n-am ajuns la saritoare, iar calcarul ud nu ma atrage deloc.
In plus, trebuie sa am grija de Mihaela sa nu pateasca nimic rau.
Deci, ploaia ar fi bine sa joace in deplasare.

Urcam in continuare. Ajungem la un mic parapet din bolovani.
Privesc inainte si nu-mi dau seama pe unde trebuie sa urcam.Vad in partea dreapta un fel de fisura. Ma gandesc ca pe acolo ar trebui sa urcam.

Auzim si vedem niste oameni in fata, pe linia crestei.
Incep sa ma intreb: ce cauta ei acolo?
Stiam ca trebuie sa ajungem in caldarea finala, sub Varful Omu.
Iar configuratia terenului nu arata deloc asa.
Ma gandesc ca totusi aceasta caldare urmeaza dupa parcurgerea fisurii.
Mai mult sper acest lucru.
Ma uit la ceas. E ora 16:15. La ora 20 se innopteaza. Ar fi bine sa ne grabim.
Indoiala cu privire la traseul de urmat nu ma paraseste.
Si nu ma va parasi multa vreme.

Urcam in continuare.
Ajungem la baza pintenului din poza anterioara.
o las pe Mihaela sa se odihneasca, in timp ce eu balauresc spre stanga, ca sa verific daca nu cumva pe acolo trebuie sa urcam.
I-au decizia: nu, nu prin stanga trebuie.
Nu vad nicio saritoare.

Ma intorc. Vad o capra. E tanara si fara frica.
Fac poze.

Merg in partea dreapta, spre fisura.
Observ ca valea principala porneste din aceasta fisura. Afluentul din partea stanga (zona verificata anterior) este prea mic.
E clar. Pe aici va trebui sa urcam. Iar la capatul fisurii se va gasi caldarea.
Indoiala este prezenta in suflet. Sunt putin stresat.

Intre timp, caprita se indreapta spre fisura si urca pe partea dreapta (stanga in directia noastra de mers).
"Buna treaba" imi spun. Am mai avut experiente cu capre si bolovani dizlocati de ele. O sa va spun povestea alta data.

Pornim spre fisura.
Ma asigur mereu ca putem sa ne descataram in orice moment, daca vedem ca nu mai putem inainta.

Cam asa arata valea...

Nu prea e primitoare. Piatra e friabila... norii se adunau pe cer.
Atmosfera e mohorata.
Eu nu aveam certitudinea ca acesta e traseul.
Dar trebuia sa fac ceva. Nu puteam sa ramanem acolo, nu?

Caprita ne precede.





Mihaela e bine dispusa. Si se descurca foarte bine pe traseu.
Eu ma gandesc daca vom putea strabate toata fisura.



Ajungem la un bolovan mare ce ne bareaza calea. Nu-l putem depasi decat prin ocolire.
Ocolirea presupune catararea printr-un mic diedru cu roca foarte friabila.
Scot cordelina ca sa o asigur pe Mihaela.
O leg si ii spun ca atunci cand vede ca urc mai greu sa ma impinga cu cordelina.
Mihaela da din cap ca a inteles si ca asa o sa faca :))

Incep sa urc. Pe tot ce un mana se misca.
Nasoala senzatie.

Ajung in partea superioara.
O filez pe Mihaela.
Apoi continui sa urc, in timp ce ea ma asteapta cuminte...

Odata ocolita saritoarea, i-au decizia de a cobora din nou in firul vaii.
Usr de zis, greu de facut din cauza rocii friabile.
Pana la urma reusim.

Mihaela se simte bine...

Eu sunt contrariat.
Ma uit in sus la norii ce fugeau cu viteza spre est.
Ma gandesc: vin din vest, deci e posibil sa aduca precipitatii.
Dar de ce ii vad atat de apropiati?
Din fundul caldarii finale pana la Omu sunt vreo 300 de metri.
Norii astia sunt mult mai aproape.
Ma uit la Creasta Morarului. Imi dau seama ca e partea finala a acesteia, foarte aproape de Omu.
Iar norii sunt la o inaltime nu prea mare de creasta.

Ceva nu se potriveste...
Norii imi spun ca sunt foarte aproape de creasta.
Dar faptul ca inca nu am ajuns in caldarea finala ma duc cu gandul ca "mai e, mai e de urcat"

Ce puteam face?
Urcam.

Iese soarele. Asta are darul sa ma mai linisteasca. Nu va ploua.
Vedem Morarul. Ce sus parem a fi. Prea sus fata de ce stiam ca ar trebui sa fie.

Urcam. Nu este dificil...

Apare Costila. Sunt pe deplin derutat. Habar nu am unde suntem, dar totul pare sa mearga bine.
Totusi, stresul ramane...
Ajungem la capatul fisurii.
Uraaaaaa!
Ma chinui rau de tot sa urc un prag de aproximativ 1,2 metri in zona cu iarba.
Reusim sa-l trecem.

Panta inierbata este destul de accentuata, motiv pentru care o tin pe Mihaela legata de mine.
Urcam in continuare.
Ma intreb unde e caldarea.

Apoi ciudat... Incep sa vad zona unde creasta Morarului intalneste Varful Omu.
Iar noi nu suntem mult sub acea cota.
Incep sa realizez ca am urcat prin alta parte si am ocolit caldarea.

In 10 minute se lamureste misterul.

In plin soare, ajungem la o carare. Carare marcata cu banda rosie.

Am iesit in Curmatura Bucsoiului.

Am ocolit fara sa stim caldarea finala a Vaii Morarului.

Ce noroc.

Bucurie maxima!

Cu verde am marcat traseul urmat, iar cu albastru, varianta pe care ar fi trebuit sa o urmam...


Daca as fi avut harta la mine, cu siguranta as fi stiut care este varianta corecta.

Am dat noroc cu Mihaela. O coechipiera ce s-a descurcat admirabil.

Dar ce ne astepta spre zona de nord si vest abia acum vedem: o superba mare de nori.
Nu m-am asteptat la asa ceva in aceasta perioada.

Hotaram sa lasam rucsacii in poteca si sa urcam pe varful Bucsoiu.
Era o vreme superba. Soare.
Si se stie ca foarte rar Bucsoiu e insorit.
Ocazia nu trebuia ratata.

Pornim spre varf.

Iata ce am vazut pe drum si de pe varf...

Umbra Bucsoiului...

Un drumet urca spre varf...

Noi pe varf...


Forme...

Jocul norilor desupra vailor Malaiesti si Tiganesti...

Ajungem la ora 20:00 la Cabana Omu.

Aflu ca rezervarea facuta de mine nu era cunoscuta de care doamna cabaniera.
Insa tot ea, cu amabilitate, rezolva situatia.
Ii face un culcus foarte confortabil Mihaelei in dormitorul comun, chiar in separeul unde poti sa te schimbi de haine.

Pentu mine aveam alte planuri.
Bivuac in fata cabanei.

Zis si facut.
Afara nu era frig, iar eu aveam sacul de iarna si suprasacul.
Vantul sufla puternic, si umfla suprasacul.
Era o senzatie interesanta.
Priveam cerul. Stelele fugeau bezmetice printre nori.
Sau era invers?

Apoi nu am mai vazut stele.

Auzeam voci care spuneau "l-ai vazut pe ala? doarme afara..."

Apoi lumea s-a dus la culcare.

Eu muream de cald...

Apoi, am auzit sunetul. Apoi altul.
Tunete.

Mi-am spus: "Io de-aci nu plec. Doar am venit sa testez suprasacul"

Apoi,

LUMINA - BANG!
LUMINA - BANG!

Pamantul vibra sub mine...

Je: "Fuck, ce naiba fac eu aici?"
Je-ul: "Ar fi bine sa mergi in cabana"
Je: "Stiu, dar hai ca mai stau putin"

LUMINA - BANG!

Pic ... pic ... pic, pic, pic, picpicpic... piiiiiiiiiiiiic...

Ploua torential.
Apoi a dat cu gheata.

Iar eu stateam afara in sacul de dormit.

Suprasacul a inceput sa se umezeasca peinterior. Dar nu am simtit umezeala in interiorul sacului.

LUMINA - BANG!
LUMINA - BANG!

Ma gandesc la faptul ca electricitatea se transmite mai usor prin apa de pe sol.
Iar eu eram imbibat cu apa.

Je: "Oare doare cand..."
Je-ul: "De unde naiba sa stiu! Fugi in cabana!"
Je: "Pana ies din sac si imi i-au bocancii, ma uda pana la piele. Si uda si interiorul sacului"
Je-ul: "Treaba ta. Sa nu zici ca nu ti-am spus. Asta daca o sa mai poti zice ceva si eu sa te aud :P"
Je: "Nu pot sa ies pe ploaia asta. Astept sa se domoleasca"

Intre timp, cu o mana tineam gura suprasacului astfel incat sa imi intre aer si sa nu intre gheata.

Dupa 15 minute ploaia a incetat.

Acuma-i momentuuuuuuu'!

Imi strang catrafusele si descult, cu sacul intr-o mana si bocancii in cealalta intru in cabana.
Cabaniera tocmai iesea din dormtor si ma intreaba:

"Domnu' Adrian, sunteti bine?"
Je: "Perfect uscat :)"

Noaptea am petrecut-o in sala de mese.

A doua zi, ceata si ploaie.
Ne decidem sa coboram pe Valea Cerbului.

Ne pierdem nitel in zona binecunoscutelor serpentine.
Reusim sa dam de traseu abia in partea de jos a acestora.

Iata cum arata zona...

La un moment dat ma suna Dinu.
Ma intreaba unde suntem.
Ii spun, iar el ma informeaza ca mai am aproximativ 2 ore pana in Busteni.

Pana in Busteni am facut din acel loc aproximativ trei sferturi de ora.

Per total, am coborat de la Omu pana in Busteni in 2,5 ore

Ne-am intalnit cu Dinu in Busteni, la restaurantul Caraiman.
Vi-l recomand. Mancarea e buna si nu e scumpa.

Apoi, drumul catre casa cu trenul.

Somn de voie...

Cu drag,
Adi

PS: daca doriti sa fiti informati cu privire la turele viitoare, trimite-ti-mi un mail, iar eu am sa va adaug la grupul de discutii [ture-montane-si-poze]

9 comentarii:

  1. Salve Adi...Ma bucur sa vad noi aventuri ale celui care zgarie norii cu bocancii...Astept vesti de la tine,cu prietenie, Eugen

    RăspundețiȘtergere
  2. Imi place cum ai inceput(titlul) :)
    Imi amintesc povestea de la cafeaua din centrul vechi, acum insotita si de imagini. nu stiam insa de dialogul purtat cu tine insuti... si nici de faptul ca ai "dormit" in ploaie, trebuie sa fi fost foarte interesanta senzatia.
    Nu-i asa ca ai sa faci o poveste si pe seama revelionului? imi place tare mult cum le prezinti :)

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Eugen. O sa ne auzim cat de curand. O sa iti explic si tacerea mea, desi o intuiesti deja...

    @ Anca: cu siguranta o sa scriu despre Revelion. Un Revelion la inaltime din toate punctele de vedere. Iar tu o sa faci parte din poveste ;)

    RăspundețiȘtergere
  4. Ce ritm alert pot crea frazele, propoziţiile scurte!
    Frumos articolul.

    RăspundețiȘtergere
  5. Mircea, iti multumesc pentru vizita si impresii.

    RăspundețiȘtergere
  6. Am revăzut scrisele tale...
    Si subsemnatul îl foloseşte pe "Je", dar numai în jurnal... Mai exact titlu de fişier: "Je vara 2010" (să spunem...).
    Plictisindu-te în continuare, îmi place franceza!

    RăspundețiȘtergere
  7. Apropo de ploaie..., les grands esprits se rencontrent. Fie şi pe maluri diferite ale Văii Cerbului (iar unul dintre tipi nu are echipament nemaipomenit).
    http://picasaweb.google.com/mmordean/20082829IulieSusDeTotInValeaUrziciiBucegiCostila#
    http://mirceaordean.blogspot.com/2008/07/brul-de-sus-din-valea-urzicii-28-29.html
    PS M-a învăţat mama să nu mă bag în sufletul altuia (inclusiv prin linkuri spre texte nesfîrşite), respectiv să nu ies în relief cu nimic, dar fac o excepţie, prin trimiterile de mai sus...

    RăspundețiȘtergere
  8. Salut Mircea!

    Nu ma plictisesti deloc. Imi place stilul tau de a scrie.
    Cat despre traseele abordate de tine, in cazul multora doar visez ca le voi face vreodata.
    Poate, cand o sa te plictisesti si nu o sa ai cu cine sa urci, o sa imi dai un semn. Mi-ar placea sa te insotesc intr-o astfel de tura.

    Am vazut si linkurile trimise de catre tine. Cum am scris mai sus, faci niste trasee foarte interesante, iar pozele sunt o excelenta documentatie...

    RăspundețiȘtergere
  9. Ah, era sa uit:
    - imi place si mie limba franceza
    - exceptia de care spui in ultima postare a ta, ma onoreaza.

    RăspundețiȘtergere