Hai hui prin vant...

Dragii mei,

Acum ceva timp am fost prin Bucegi. A cata oara? Cine mai stie...
Traseul pe care doream sa-l facem: Sinaia-Cota 2000-Babele-Omu si retur. Asta in doua zile, bineinteles.

Membrii echipei. Ca de obicei, Iuliana (stanga) si Florentin (mijloc). Marius din pacate era prin Deutschland, working hard. Ultimul, dar nu cel din urma, cu voia voastra (si a mea): Sergiuuu :) (dreapta), Sergiu, omul care a mers nu prea bine in Piatra Craiului si s-a comportat apoi excelent in Iezer Papusa.

















Mai pot sa va spun ca Sergiu era sa nu mai fie in echipa, pentru ca a adormit in tren si a trecut de Sinaia. Noroc cu Iuliana care i-a spus "Intreaba si tu un om". In felul acesta Sergiu a reusit sa ajunga din nou in Sinaia.

Bun. Dupa ce, echipati cu coltari, pioleti, parazapezi, mammuti si alte echipamente meseriase, ne suim in telegondola si ajungem la Cota 1400, unde suntem priviti admirativ de catre "oamenii obisnuiti"... Ceva de genul: hmmmm, asa da... astia merg pe munte, pe creasta, pe jos, sunt alpinisti...
Am reusit sa le dam peste cap gandurile, atasandu-ne si noi (cei super echipati, care merg pe jos) cozii de la telescaun. Nu va spun ce frig am tras pana sus. Pentru ca am uitat sa va spun: batea vantul si erau multe grade cu minus.

Ajunsi sus, am intrat in cabana Miorita, tot asa, echipati cu tot ce v-am spus mai inainte. Lume privind admirativ... (se uitau mai ales la coltarii atasati de rucsaci). "Fuahhh, astia au venit pe jos... nu ca pantofarii". Numa noi stiam cat am facut pe jos...

Dupa ce am mancat in doua transe (lu' Sergia i s-a facut foame ulterior), am pornit cu ganduri mari catre Omu.

Poza de pe Varful Furnica...

Si dai si dai pana bocancii lui Sergiu s-au plictisit de mers. Ca sa-si arate nemultumirea, au inceput sa-l bata. Varful Omu se pare ca se indeparta din ce in ce mai mult. Insa cum se zice: speranta moare ultima.

Ajunsi pe Varful Furnica, vedem Complexul Piatra Arsa - in partea de jos a pozei - (pentru cine nu stie, aici se gasesc conditii de hotel, adica gresie, apa calda, dus in camera, termopane...)

si Babele...

Undeva departe se afla tinta noastra, Omu.

In timp ce inaintam din ce in ce mai greu (bocancii lui Sergiu chiar nu mai voiau sa participe la excursie) vedem un snowmobile trecand in viteza (mare) pe langa noi. Io m-am gandit cum ar fi sa te aflii pe traiectul lui, insa ascuns dupa o mica ridicatura de zapada, admirand peisajul si intrebandu-te de unde naiba vine zgomotul asta de motor...

Scapand cu bine de snowmobile, privesc in urma spre stana de sub Vf. Furnica.

Apoi privesc spre in fata cu speranta... poate poate ajungem la Omu. Inca speranta nu murise.

Un program artistic tinut de Iuliana, din care va arat finalul ;)

Iuliana facand poze. Primul, departe este Florentin, iar cel mai apropiat de Umbra e Sergiu. Dupa cum ati ghicit, Umbra (sau za shedou) sunt eu (buhahaha).

Apoi pauza in care speranta a decedat. Schimbare de directie, de tel, de ce vreti voi. Nu mai mergem la Omu ca nu mai ajungem pe timp de zi, iar pe creasta existau zone cu ceata.

Mersul noaptea pe timp de ceata e nasooool. Aprinzi frontala si vezi alb in fata (adica nimic). Stingi frontala si vezi gri (adica nimic). Am avut o experienta de genul asta anul trecut cand dupa o ciorba mancata la Babele, am iesit din cabana cu gandul sa ajungem la culcusul nostru de la Cabana Caraiman (drum pe care-l facusem de N ori). Se inoptase, a venit ceata si, drumul ala usor si bine marcat pe care-l faceam in 20 de minute a disparut. Deci, cum va spuneam, am iesit din cabana si nu mai stiam pe unde sa o luam. Am orbecait mult pana sa gasim marcajul potrivit (cruce albastra). Apoi l-am cautat pe urmatorul, apoi pe urmatorul... Si aveam in fata numai o ceata laptoasa. Pana la urma, dupa aproape 50 de minute am ajuns la Caraiman. Lunga paranteza asta, insa poate fi utila pentru cititori.

Tot timpul vantul a fost cu noi, spulberand zapada.

Totusi, eu i-am venit de hac in acest fel. Va sfatuiesc in modul cel mai calduros: pentru iarna cumparati-va o cagula si ochelari de schi.

Apare si Cabana Caraiman.

In timp ce ne ospatam cu mancare si bautura, aparatul lucra de zor. O jumatate de ora in frig a produs urmatoarea poza:

Dupa ce am povestit tot felul de lucruri cu cabanierii (Cristina si Narcis) si am reusit sa imi revendic patul pe care-l doream (nu spun care si langa cine) ne-am culcat.

Pe la ora 3 m-am trezit. Vantul duduia asa de tare ca imi faceam probleme pentru plecarea de a doua zi (de fapt, din acea zi). Pe vantul ala nu prea se putea merge decat in 4 labe.

Si iata ca ora 7 a venit si am iesit sa-mi fac pozele cu rasaritul. Am iesit din pat si am intrat in sala de mese. Daca ieseam afara, plecam cu vantul.

Masa de dimineata.

Iuliana si Tara.

Of, cat mai e de mers... desi poate fi si altceva, departe... ;)

Iuliana.

Si in cele din urma plecam (se mai linistise vantul).

Nu pe acolo in jos (acolo jos sunt Jepii Mici), ci pe acelasi traseu ca si in ziua precedenta.

Cei trei, insotiti de Tare, care se pare ca avea o treaba pe la Cota 2000.

Catelul asta a dormit in fata usii cabanei, pe beton, in ger. Voia sa o iubeasca pe Cora. In cele din urma a reusit. Ce inseamna perseverenta...

Ce se vedea pe traseul nostru...

Scena obisnuita de mers... (unii)

Iuliana si Tara inainte de a devia de la traseul initial. Am coborat in final pe Carp.

Undeva sub telecabina...

Am facut si cateva exercitii de oprire in piolet. Pozele sunt facute de Florentin.

Sergiu...

Florentin (p-asta am facut-o eu, cred)...

Iuliana...

si eu.

Pe Carp in jos. In centrul pozei se vede Cota 1400, iar mai jos Sinaia.

Apoi s-a intamplat FAPTA. Fapta care m-a facut sa inghet pret de cateva secunde.

Sergiu, in ciuda faptului ca l-am rugat sa nu se dea pe fund avand coltarii in picioare (i-am explicat si de ce, iar el mi-a confirmat ca a inteles), si-a dat drumul pe o panta lunga si abrupta. Pe langa asta, in unele locuri se vedeau iesind din zapada petece de iarba si posibil pietre. Omul nostru a inceput sa alunece din ce in ce mai repede, a scapat pioletul din mana, batul de tura la fel, s-a rostogolit in fel si chip pana a ajuns jos. In total cam 10-12 secunde de alunecare alandala. Dupa ce s-a oprit, a ramas nemiscat vreo 4-5 secunde, timp in care eu n-am mai respirat.

Nu va zic ce era in mintea mea... Si-a rupt ceva? Sper ca traieste... imposibil sa nu... cum il ducem daca are probleme... sun la Salvamont... ce spun parintilor...

Apoi Sergiu al nostru (pentru ca deja este si al vostru) se ridica incet incet si isi recupereaza cele pierdute. Il mai ajut si eu, strigandu-i cuvinte frumoase. Frumoase ca nu pot fi scrise aici. Si Iuliana (cu care ma certasem in tren "din cauza de Sergiu") ii adresa cuvinte mai putin colorate ca ale mele, ce ar putea fi reproduse aici, dar nu mi le mai amintesc.

Aici se vede ca, pana la urma am ajuns la un consens cu Iuliana ;)

Anyway, victory for Sergiu, care in afara de niste lovituri la coaste, la frunte si la capatul de jos al coloanei vertebrale nu a avut nimic. Of, asa m-am bucurat pentru loviturile astea...

Poza e facuta de Florentin.

Ca sa inchei in mod optimist, pot sa spun ca toti am avut cate ceva de invatat si ca toti am ajuns cu bine acasa. Mai mult, in ciuda a ceea ce s-a intamplat, Sergiu mi-e in continuare simpatic. Pe bune :)

Si un sfat prietenesc: daca invitati pe cineva in tura, aveti grija pe cine invitati, ca voi trageti ponoasele!

Scena din tren, in drum spre casa...

Numai bine va doresc si, pe data viitoare.